L-am găsit pe Jerry, am nevoie urgentă de Tom!

de Simona Catrina

O colegă de-a mea, de la un ziar (nu spui care, brand însemnat), nu și-a mai văzut copilul de opt ani. El a plecat în Australia când avea 13 ani, după tăticul lui (care s-a însurat cu alta, normal), iar mămuca are fobia zborului, când vede un avion se sufocă. Și dacă vă povestesc cum face când se aburcă în lift, leșinați de râs înainte de a-mi termina eu materialul. Știu, bla, bla, nu e de râs, e de plâns.

Mi-am părăsit un iubit minunat doar pentru că era agorafob, iar eu mă găseam la polul nefericit-opus, mie nu-mi stă corpul pe aceeași arie mai mult de 30 de minute, am furnici în atributele locomotorii. Sunt un caz dramatic, mi-am sacrificat o dragoste, acum 15 ani, din cauza urgențelor sociale. Azi, îi mulțumesc la modul cel mai ingrat, dacă-mi este permis paradoxul, pentru faptul că sunt o femeie iubită, o rozalie care a ajuns la concluzia că, într-adevăr, totul are un rost – puteam să jur că n-am să articulez prostia asta în viața mea. Dar există și prostii sublime.

Un fost coleg claustrofob era să moară în lift, s-a oprit curentul și, deși era ascensor de marfă, deci avea doișpe metri pătrați, nu furniza, pare-se, suficient aer pentru camaradul nostru. Horcăia ca o drujbă stricată, trăgea aer în plămâni ca un aspirator rusesc. Scuzați-mă, mulți dintre voi sunteți prea tineri ca să știți cum face un aspirator rusesc. Mai bine nu întrebați!

Dincolo de asta, prefer fobiile, oricât de caraghioase, oricăror forme de curaj tembel, gen ”hai să mergem noi cu motocicleta pe două roți, cu 200 la oră, să vedem cât ne rabdă vezica forței idioate, hă, hă”. Râd de fobii, dar numai până la un punct, până la o virgulă, ceva.

Nu vreți să știți cum fac atunci când văd un șoarece. Sau când aud că o persoană din anturajul meu a văzut un șoarece în ultimele zece zile, pe o rază de zece kilometri.