Românul s-a crezut poet

de Simona Catrina

Să mai aud eu că e careva indignat de lipsa deschiderilor culturale în blogosfera României! Deunăzi, pofteam la versuri proaspete, ouate de poeți neînțeleși. Visam să devin un Mecena cândva, să câștig bani și să finanțez volume de poezii ale unor genii sărace. (Cu ocazia acestei mărturisiri, cred că n-o să-mi mai dea nimeni bani pe ceea ce scriu, or să spună că, dacă am de gând să-i arunc pe prostii, mai bine să nu-i capăt). În orice caz, până una, alta, am început munca de documentare – în așa fel încât, dacă mă trăsnește vreun câștig la loto, să am dosarele pregătite.

Poate nu știați (sigur nu știați), dar există jdemii de site-uri pentru poeții ne-nțeleși. Citindu-le capodoperele, nu mi-a fost greu să pricep de ce nu-i suportă nimeni. Am vești proaste, poezia patriei e la pământ.

În țara asta, din ce în ce mai puțini poeți adevărați scriu poezie, în schimb din ce în ce mai mulți năuci se consideră niște Sorești, Păunești sau măcar Coșbuci. Cât despre poezia lui Nichita, pun pariu că jumate din diletanții de pe site-urile astea cred că a fost scrisă de Nichita aia care caftește interlopi și face copii tot cu interlopi.

Exemple, că n-avem timp de eseuri: “Îl simpt (sic!) de parcă ar vrea să-mi spună/ Că este aici și aștepta să-i vorbesc/ El vrea să mă ajute și să vină/ De câte ori sunt singură și mă tânguiesc”. Poezeaua asta a luat scor maxim de stele pe un site de poeți abisali. E semnată Rozi – unde-o fi văzut ea poetesă care să semneze Rozi? Ăsta e nickname de chat erotic, cel mult.

Camelia M. (alt nume de poetă cu perspective) scrie și ea un poem nemuritor: “Câteodată inima-mi îngheață/ Parcă totul este rece/ Parcă nu mai sunt în viață/ Și timpul parcă nu mai trece”. Eu propun să-i vândă versurile lui Florin Salam, care-ar face din ele o manea de regiune superioară – bineînțeles, după ce-ar mai face el niște corecturi și ajustări stilistice pe text.

Pe un asemenea site, există și secțiunea “Poezii despre natură”. Te-ai aștepta ca, în lumea în care trăim, să scrie cineva mai degrabă poeme despre cauciucurile de iarnă decât despre natură, dar iată că sufletul sensibil dăinuie în român: “Bolta își plânge azurul/ Cu lacrimi reci și izbite (sic!),/ Își plânge cu jale amarul/ Cu gândul la zile-nsorite./ Pământul îi ține isonul/ De noroi și apă mustește,/ Disperat îl roagă pe Domnul/ Să oprească potopul ce nu contenește.”

Pe mine un singur lucru mă mai miră, în toată afacerea asta spirituală: acești oameni par căzuți din lună (ceea ce, până la urmă, ar fi un atu pentru un poet), în schimb știu să umble pe Internet, să găsească site-uri de veleitari și să-și depună icrele poetice în mediu călduț, umed și plin de utilizatori îmbibați de metaforă.

Daca iți plac articolele noastre, da-ne LIKE pe Facebook!

  • http://www.facebook.com/iacob.miky Iaco Bina

    Femeia lui Dumnezeu, nu stiu de unde scoti atatea chestii haioase si inteligente din tine dar…sa fii sanatoasa si sa ai in continuare inspiratie si, mai ales, sa nu te opresti, pentru ca trebuiesti!