Suntem egale cu barbatii, din pacate

de Simona Catrina

Câteva generații de entuziasmate-indignate au răcnit public (mă rog, cică se zice ”au militat”) ca să fim egale cu bărbații. Iar acum nu știm ce să facem ca să remediem acest mic inconvenient. Egalitatea vine la pachet cu o trusă de obligații.

Văd destul de des, în ultima vreme, filme a căror acțiune e plasată în anii 60. Femeile stăteau acasă și creșteau copiii rezultați. Vorba vine, fiindcă aveau cel puțin două bone. Care vorbeau cel puțin una dintre limbile internaționale franceză și germană. ”Fraila”, vorba Gaițelor.

Fiecare familie în care femeia, sărmana, nu era egală cu bărbatul, avea cel puțin o fraila dintr-asta. Copiii ajungeau s-o iubească mai mult decât pe mămuca, fapt care conducea, nu-i așa, către o duioasă psihoterapie.

Azi, suntem egale cu bărbații, n-am mai fi. Muncim 12 ore pe zi, n-avem timp nici să rămânem gravide. Venim seara acasă nervoase, ne mai calmăm la cafeluța de dimineață, când soții noștri se trezesc nervoși. Acest bizar contratimp ne mănâncă ficații înainte ca stresul corporatist să reușească performanța asta.

De ce naiba am vrut să fim egale cu bărbații? Ei pot să ridice mai mult, să bea mai mult, să calculeze mai mult. Noi suntem făcute din pluș. Trebuie să ne menajăm, teoretic. Cred că toată obsesia egalității s-a născut din faptul că ei aveau secretare și noi eram geloase. Și atunci, am vrut și noi să fim secretarele cuiva. Așa a început nefasta egalitate.

Daca iți plac articolele noastre, da-ne LIKE pe Facebook!