Mohammad Sadiq, un mecanic auto afgan în vârstă de 57 de ani, își crește familia numeroasă în provincia Uruzgan, una dintre zonele afectate de sărăcie extremă. Are patru soții și 58 de copii în viață, iar lipsurile îi fac uneori pe cei mici să meargă la culcare fără suficientă mâncare.
Bărbatul spune că a avut, în total, 70 de copii, însă 14 dintre ei au murit. Veniturile obținute din reparații auto nu sunt suficiente pentru întreaga gospodărie, astfel că unii dintre copii muncesc de la vârste fragede pentru a contribui la cheltuielile familiei.
În casa lui Sadiq se pregătesc doar două mese pe zi: micul dejun și cina. Iarna, câte șase sau șapte persoane se strâng sub aceeași pătură subțire pentru a se încălzi, în timp ce vara familia mănâncă în curte.
Locuința nu are uși și ferestre obișnuite. Perdelele improvizate separă încăperile, iar un singur spațiu este folosit pentru baie, spălatul hainelor și toaletă.
O familie greu de organizat
Numărul mare de copii îi creează lui Sadiq și situații neașteptate. La masă îi numără pentru a verifica dacă sunt toți, iar uneori își dă seama că unul lipsește pentru că se află în altă parte. „Nu-mi amintesc numele fiecăruia”, a mărturisit el.
Din același motiv, bărbatul recunoaște că ajunge deseori să le spună simplu „fiul meu” sau „copilul meu”. La o ceremonie de căsătorie, i-a comunicat unui cleric, din greșeală, numele greșit al uneia dintre fiice.
Sadiq susține că decizia de a avea o familie atât de numeroasă a fost legată de convingerile sale religioase. „Am vrut să cresc numărul de adepți ai Profetului Mahomed”, a explicat afganul.
Căsătorii începute la vârste fragede
Cele patru soții ale lui Sadiq s-au căsătorit cu el când aveau între 13 și 16 ani. El avea 20 de ani la prima căsătorie și spune că a economisit pentru a putea plăti zestrea.
Povestea familiei readuce în atenție și riscurile căsătoriilor timpurii din Afganistan. Sarcinile repetate, vârsta foarte mică a mamelor și accesul redus la servicii medicale le expun pe femei și pe copii unor vulnerabilități suplimentare, mai ales în regiuni izolate precum Uruzgan.
În ciuda condițiilor dificile, Sadiq încearcă să-și trimită copiii la școală, însă costurile educației apasă greu asupra familiei. „Am două mari speranțe: ca fiii și fiicele mele să primească educație și să aibă destulă mâncare”, a declarat el, cerând sprijin din partea guvernului, organizațiilor caritabile și oamenilor de afaceri.
