Parinoush Saniee, una dintre cele mai cunoscute scriitoare iraniene contemporane, a fost prezentă în toamna anului 2026 la FILIT Iași. Stabilită de mai mulți ani în Statele Unite, autoarea a vorbit despre cenzura de la Teheran, lupta femeilor pentru libertate și imaginea Iranului în afara granițelor.
Cărțile lui Saniee sunt blocate de 18 ani la Ministerul Culturii din Iran. Romanul său de debut, „Cel care mă așteaptă”, publicat în 2003, a devenit bestseller în țara natală și a fost tradus în 26 de limbi, însă a fost interzis de două ori în Iran.
Volumul a fost recompensat cu Premiul Boccaccio în Italia și cu Euskadi de Plata în Țara Bascilor. În România, cărțile scriitoarei sunt publicate de Editura Polirom, inclusiv „Cei rămași și cei plecați”, titlu care nu poate fi distribuit legal în Iran.
Parinoush Saniee s-a născut în 1949, la Teheran, într-o familie în care lectura era încurajată. Tatăl ei, jurist și profesor universitar, i-a oferit acces la biblioteca de acasă, iar pasiunea pentru cărți a început încă din copilărie.
După ce a absolvit Facultatea de Psihologie a Universității din Teheran, Saniee a lucrat în Ministerul Muncii. A fost funcționar public atât înainte, cât și după Revoluția iraniană, iar experiențele din cele două perioade au avut semnificații diferite pentru ea.
„Prima perioadă a fost perioada mea de construcție, pentru că eu eram foarte tânără și foarte naivă, iar activitatea mea într-o funcție publică m-a ajutat să progresez. A doua perioadă, pentru că au existat doar experiențe negative, pentru mine a fost o perioadă de rezistență”, a explicat scriitoarea.
Femeile, punctul de pornire
În romanele sale, autoarea urmărește viețile oamenilor obișnuiți și conflictele lor cu tradiția, familia și schimbarea. Pregătirea în sociologie și psihologie se regăsește în felul în care își construiește personajele, chiar dacă, atunci când scrie, nu pornește de la specializările sale.
Saniee consideră că poveștile femeilor iraniene trebuie aduse în prim-plan, deoarece acestea au un rol major în formarea generațiilor tinere. „Dacă îți dorești să produci o schimbare, trebuie să începi de la femei. Pentru că femeile sunt cele care modelează viețile tinerilor și ale copiilor din societatea noastră”, a spus ea.
Scriitoarea crede că în Iran există numeroase experiențe și opinii care nu au putut fi exprimate public. „Sunt multe lucruri care sunt ascunse și care nu s-au auzit în Iran, dar sper că în curând se va face totul auzit”, a declarat Parinoush Saniee.
Vorbind despre sentimentul de neputință, autoarea a mărturisit că îl resimte cel mai puternic atunci când tinerii ajung victime ale unor situații pe care adulții ar trebui să le prevină. „Poți să suporți ceea ce ți se poate întâmpla ție, dar când vezi că unui tânăr i se întâmplă ceva rău, e imposibil de suportat”, a afirmat ea.
Cum funcționează cenzura
Pentru a-și publica uneori textele, scriitoarea a recurs la exprimarea indirectă. Într-un sistem în care anumite idei nu puteau fi rostite, ambiguitatea și echivocul au devenit modalități prin care mesajele puteau fi înțelese de cititori fără să fie formulate explicit.
Presiunea cenzurii nu se oprește la interdicțiile oficiale, spune Saniee. În timp, ea poate duce la autocenzură, iar autorii ajung să evite anumite teme aproape automat, chiar și atunci când nu li se transmite direct că nu au voie să le abordeze.
„Atunci când trăiești sub presiunea cenzurii, ajungi să nu mai conștientizezi mecanismul, deoarece intervine autocenzura și ajungi să eviți anumite subiecte din reflex”, a explicat autoarea.
Deși volumele sale sunt interzise în Iran, Saniee spune că a fost surprinsă de felul în care continuă să fie primită de cititori. „Înainte de toate, nu-mi vine să cred. Cu toate acestea, sunt recunoscătoare pentru faptul că sunt acceptată de ceilalți”, a mărturisit scriitoarea.
O altă imagine a Iranului
Parinoush Saniee consideră că imaginea internațională a Iranului a fost construită, de-a lungul timpului, mai ales de cei din afara țării. Ea a amintit că biblioteci și volume au fost distruse prin foc în diferite epoci, ceea ce a făcut ca propria perspectivă a iranienilor asupra istoriei să fie auzită mai puțin.
În opinia sa, grecii și romanii au consemnat evenimentele Antichității din propriul punct de vedere, fără să își prezinte adversarii într-o lumină favorabilă. Saniee a dat ca exemplu filmul „300 – Eroii de la Termopile”, despre care spune că nu corespunde realității istorice cunoscute de iranieni.
Autoarea a criticat și faptul că, pentru actuala putere de la Teheran, identitatea iraniană pare să fie pusă în plan secund față de apartenența religioasă musulmană. Ea susține că, din acest motiv, unele state din regiune și-au însușit elemente culturale care aparțin, în realitate, Iranului.
Apel la unitate și curaj
În ceea ce privește tăcerea din Iran, scriitoarea spune că aceasta nu este întotdeauna o alegere. Oamenii ajung să nu vorbească atunci când știu că exprimarea liberă îi poate pune în pericol, iar furia acumulată poate deveni mai apăsătoare decât tăcerea propriu-zisă.
„Ești nevoit să taci. În momentul în care vrei să strigi, în momentul în care vrei să spui ceva și vezi că nu poți, atunci taci. Și starea de nervozitate, de furie, crește foarte mult în momentul în care îți dai seama că nu poți să vorbești, să strigi. Iar lucrul acesta este mult mai periculos decât tăcerea”, a spus Parinoush Saniee.
Pentru viitorul țării sale, autoarea vede ca soluție exprimarea tot mai puternică a vocilor iranienilor. Cei aflați în străinătate pot vorbi mai liber, în timp ce oamenii din Iran trebuie să țină cont de riscurile contextului politic. „Oamenii trebuie să se unească, trebuie să existe o unitate atât cât se poate ca să fie redobândită libertatea”, a concluzionat ea.
Interviul de la FILIT Iași a fost realizat cu sprijinul Adelei Chiru, traducătoare și profesoară de limba și literatura persană la Universitatea din București.
